Fiecare femeie are dreptul să trăiască o viață fără violență. Aceasta nu este o ambiție pe care putem alege sau nu să o prioritizăm, ci un drept fundamental al omului. Însă drepturile nu devin realitate de la sine. Ele devin reale doar atunci când sunt aplicate în viața de zi cu zi a oamenilor: în școli, în sistemul de sănătate, în societatea civilă și în interacțiunile cu autoritățile publice. Acolo, la nivel local, au loc momentele decisive care determină dacă drepturile noastre sunt respectate.
Pentru a ajunge la acest punct, este necesară o responsabilitate socială comună clară, prioritizare politică și o organizare care să reziste în timp. Eforturile izolate sau proiectele temporare nu sunt suficiente. Activitatea trebuie să se bazeze pe colaborare sistematică între municipalități, regiuni și societatea civilă și trebuie să includă măsuri de protecție, sprijin și prevenire. În Suedia, Asociația Suedeză a Autorităților Locale și Regiunilor (SALAR) subliniază constant că violența bărbaților împotriva femeilor nu este o problemă izolată, ci o problemă centrală de bunăstare socială și democrație. Prin urmare, aceasta trebuie abordată acolo unde oamenii își trăiesc efectiv viața.
În același timp, această muncă presupune mai mult decât structură: presupune curaj. Este ușor să vorbim despre sisteme, guvernanță și cooperare în termeni abstracți. Dar în spatele fiecărei formulări se află vieți reale. Este femeia care trăiește sub amenințări, control și violență. Este copilul care suferă. Este familia în care violența escaladează, uneori cu consecințe fatale. Atunci când pierdem din vedere aceste realități, riscăm să ne pierdem direcția.
Organizațiile de femei, adăposturile pentru femei și instituțiile din Suedia și din întreaga lume sunt clare asupra unui aspect: violența bărbaților împotriva femeilor nu reprezintă o serie de incidente izolate. Ea este expresia unor structuri inegale de putere și a unor norme legate de control, de sentimentul de îndreptățire asupra spațiului altora și de anumite concepții despre masculinitate. Aceasta înseamnă, de asemenea, că violența poate fi prevenită, dar numai dacă este tratată ca problema socială care este, și nu ca o abatere individuală explicată, de exemplu, prin ideea că bărbatul este bolnav, needucat sau are probleme personale.
Tocmai de aceea, municipalitățile și regiunile devin esențiale. În Suedia, deseori acolo femeile caută pentru prima dată ajutor: la serviciile sociale, la centrele medicale, în școli, prin intermediul unui manager sau al unui adăpost administrat de voluntari. Prima interacțiune poate fi începutul unei vieți fără violență. Dar poate fi și motivul pentru care o femeie nu va mai cere niciodată ajutor. Adăposturile pentru femei atrag în mod repetat atenția că tratamentul inadecvat, lipsa de acțiune sau evaluările greșite ale riscurilor pot avea consecințe devastatoare, lăsând femeia să continue să trăiască sub amenințare, dar acum singură și fără speranța că va primi ajutor.
Și, în mod sincer, nu este vorba doar despre femei. Copiii care trăiesc în medii marcate de violență sunt, de asemenea, victime ale infracțiunilor, iar consecințele îi urmăresc pe tot parcursul vieții: în sănătate, educație și relații. Multe adăposturi descriu, de asemenea, cum mamele rămân în relații violente de teama de a-și pierde copiii sau pentru că au fost distruse psihologic până la punctul în care cred că nu pot supraviețui fără agresor. Violența nu înseamnă doar acte fizice, ci și control, frică și degradare sistematică.
Există și o altă dimensiune, adesea subestimată: tăcerea societății. Atunci când violența bărbaților împotriva femeilor este minimalizată ca fiind „doar o discuție” sau când atenția se mută spre întrebarea de ce femeia nu a plecat, responsabilitatea este îndepărtată de agresor. În acest sens, municipalitățile și regiunile nu sunt actori neutri. Ele stabilesc norme. Modul în care vorbesc despre violență și modul în care își instruiesc personalul modelează, în cele din urmă, înțelegerea întregii comunități locale cu privire la ceea ce este acceptabil.
În același timp, există o imagine destul de coerentă a ceea ce funcționează cu adevărat. Experiențele municipalităților, ale adăposturilor pentru femei, ale societății civile și ale organizațiilor din întreaga lume care lucrează pentru schimbarea normelor arată că această activitate trebuie să fie amplă și de lungă durată. Ea presupune implicarea bărbaților și băieților, nu ca o temă secundară, ci ca o parte centrală a soluției. Normele privind masculinitatea, responsabilitatea și relațiile trebuie discutate de timpuriu, mai ales în școli. Mesajul trebuie să fie clar: violența este o alegere, iar responsabilitatea aparține întotdeauna persoanei care o comite. Spirala violenței nu este benefică nici pentru băieți, nici pentru bărbați. O societate care acceptă violența le face rău și lor.
Este vorba, de asemenea, despre recunoașterea serioasă a rolului adăposturilor pentru femei. Acestea funcționează deseori atât ca primul, cât și ca ultimul loc de siguranță și dețin cunoștințe unice despre formele concrete pe care le ia violența la nivel local. Atunci când activitatea lor este tratată ca o completare, și nu ca o parte centrală a sistemului de protecție al societății, întregul lanț este slăbit. Cooperarea pe termen lung și finanțarea stabilă nu sunt, prin urmare, detalii minore. Ele sunt condiții esențiale pentru ca activitatea să funcționeze. Acest lucru impune municipalităților și regiunilor să sprijine activ adăposturile pentru femei și să le recunoască drept parteneri esențiali în combaterea violenței bărbaților împotriva femeilor, asigurând că instituțiile publice lucrează împreună cu acestea, nu în paralel sau ocolindu-le.
Cunoașterea este un alt factor esențial. Atunci când personalul municipal, personalul din serviciile sociale, sistemul de sănătate sau școli nu are competențele necesare, violența riscă să fie trecută cu vederea, justificată sau abordată prea târziu. De aceea, instruirea personalului municipal este crucială și trebuie să fie continuă și comună, astfel încât să existe o abordare comună și capacitate de acțiune.
În același timp, nu este suficient să ne concentrăm doar asupra persoanelor expuse violenței. Pentru a rupe ciclul violenței în Suedia, municipalitățile și regiunile lucrează și cu agresorii, fără a compromite vreodată siguranța femeilor și a copiilor. Intervențiile adresate agresorilor nu reprezintă o alternativă la protecție, ci o completare care poate contribui la oprirea efectivă a violenței.
În multe municipalități, aceste înțelegeri au condus la o perspectivă mai largă, în care activitatea împotriva violenței bărbaților asupra femeilor nu mai este privită ca o problemă izolată a serviciilor sociale. În schimb, ea devine o responsabilitate a întregii municipalități, ancorată politic și integrată în mai multe sectoare. Municipalitatea acționează atât ca furnizor de servicii pentru locuitori, cât și ca angajator, responsabil pentru instruirea angajaților săi și pentru crearea structurilor care fac posibilă identificarea, intervenția și prevenirea violenței. SALAR oferă sprijin prin instrumente, metode și schimburi de experiență între autorități.
Aceasta înseamnă, de asemenea, lărgirea perspectivei. Siguranța nu este creată doar prin intervenții individuale, ci și prin modul în care modelăm mediile noastre comune, școlile și locurile de muncă. În cele din urmă, este vorba despre tipul de societate pe care îl construim împreună.
Mesajul central este, prin urmare, simplu de spus și de scris, dar departe de a fi simplu de implementat: este nevoie de o muncă sistematică, pe termen lung, susținută atât de leadership politic, cât și de practicienii care interacționează zilnic cu oamenii. De asemenea, sunt necesare resurse și timp, care să permită ca această problemă să rămână o responsabilitate socială continuă, nu un subiect care primește atenție doar atunci când o tragedie ajunge pe prima pagină.
Iar tocmai acolo, în fiecare municipalitate, în fiecare serviciu și în fiecare primă interacțiune, se decide dacă violența este oprită sau i se permite să continue.
